O să mai vad înc-o dată marea,
poate de două; o să-i respir mireasma,
o să-mi înțepe nările sarea,
cum de o mie și-o mie de ori
în timp ce privirea-mi întârzie
pe nesfârșita întindere-a zărilor.
Muntele cu pădurile-i nenumărate
l-am trăit mai puțin,
dar m-am pierdut de fiece dată
în oceanele lui de verde splendoare:
oare mai fi-voi răpit vreo dată
de glasul lui din miliarde de frunze?
Am întâlnit ades frumusețea,
cum se cuvine m-am înclinat în fața-i,
am fost fascinat de-al ei farmec,
de fiecare dată-mi hrănea sufletul
cu lumina-i inconfundabilă,
deschiselor răni doar ea unic balsam.
Voi mai vorbi cu unii prieteni
de câteva ori, altora – de mai multe;
o să beau o bere la bar cu alții,
pe unii din nou o să-i văd
vara sorbind o cafea răcită.
O ultimă oară-am vorbit cu altul …
Știu numărul primăverilor,
mă tulbură dintotdeauna,
mereu mi-aduc lacrimi în ochi,
tributul meu adus suflării naturii
și mereu înnoitei minuni
a florilor de păpădie
ori seninelor nu mă uita.
Știu, de asemeni, că totdeauna
cea mai frumoasă, mai limpede,
mai luminoasă e ultima.
Ultima. Aproape dusă-i.
Altele de-or veni nu știu,
însă în fiece nouă zi
mă îndrăgostesc de soare.
Cărțile – cele citite – s de de mult
mai numeroase decât rămasele,
și cu greu voi vedea un film
mai bun decât cele deja văzute.
La fel, sunt aproape sigur,
nici un cantare n-o să mai fie
mai frumoasă din cele frumoase
pe care mi le-am făcut ale mele
de-a lungul atâtelor triste zile,
ori când de-atâta culoare și bucurie
nu le mai vedeam capătul.
Ultimul vis poate l-am împlinit,
dar încă-l urmez, în ultimu-i dans,
pe culmile stelelor
acelor magice nopți ioniene
când giuvaierele cele mai scumpe
pe neclintitele ceruri se nasc.
Am pierdut atâtea ocazii,
din orbire, din înverșunare,
multe drumuri le-am abandonat,
țeluri multe de neatins au rămas,
n-am recunoscut adevăruri multe
pur și simplu din vanitate.
Am întâlnit și câțiva oameni
de-lungul vieții, dar i-am lăsat să plece
după doar un zâmbet, ori făr-o privire măcar,
în timp ce blânde se îngrămădeau
singurătățile sufletului,
iar zilele-mi la întâmplare-mi treceam.
Nu-mi amintesc de câte ori păsările
au mâncat firimiturile-întoarcerii,
dar mi-aduc aminte de lupta cu moartea,
descoperită doar în durerea
din ochii celor dragi.
De milioane de ori am văzut,
plini de vise, ochii fiului meu
și n-aș înceta nicicând să-i privesc.
De mii de ori zâmbete mi-a dăruit
și eu mângâieri. De câte ori oare
obrazu-i am să-l ating, oare cat timp
îmi va fi dat să-l îmbrățișez?
De câte ori am fost tată,
de va fi din nou să fiu,
s-o știu nu-mi e dat.
Nici știu încă să măsur la ce-i bună viața,
durerea pe care am provocat-o,
care-i a ispășirii măsură,
și pentru câte zile încă
voi ști să țin departe de mine
privirile reci
ale doamnei în negru în ultimul joc
și-al încă unei înfrângeri.
Precum Raskolnikov o să aștept
smerit o anume sentință
pentru atâtea loviri date vieții.
Dar mai-înainte de-a se sfârși socoteala
aș vrea s-anulez măcar o îndoială
din cele ce umplu registrul cu sutele.
Așadar pe când vela-mi se-apropie
spre ultima mea itacă –
eu, amintindu-mi de legiunile de iluzii
desfășurate ca în asediul Cartaginei
pe care ursitoarele mi le-au păstrat
în toate zilele ce mi le-au semănat,
eu, care n-am construit niciun fel de apărare,
când drumul fi-va doar un semn scurt
pe hartă, înainte de acostare,
când socoteala o să se încheie –
să mai am doar un rest de iluzie:
că-mi va păstra cineva
amintirea.
din colecția ” Portrete”, Apollo Edizioni, 2019
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Vedrò forse il mare ancora una volta,
o forse due; ne respirerò il profumo
e la salsedine mi pungerà le narici,
come mille e mille altre volte
mentre lo sguardo indugerà
sulla continuità perfetta dell’orizzonte.
Di meno ho vissuto la montagna
e i sui boschi sterminati,
ma ogni volta mi sono perso
in oceani verdi di bellezza:
sarò rapito ancora un’altra volta
dalla voce di miliardi di foglie?
Sovente ho incontrato la bellezza,
e sempre l’ho riconosciuta,
affascinato dall’incanto,
tutte le volte mi ha nutrito l’anima
con la sua luce inconfondibile,
unico unguento per le ferite aperte.
Alcuni amici mi parleranno
ancora un paio di volte, altri di più;
con altri berrò una birra al bar,
e altri ancora li incontrerò
in estate per un caffè freddo a un tavolino.
Qualcuno mi ha parlato già l’ultima volta.
Conosco il numero delle primavere
che sempre mi hanno emozionato,
ogni ho volta ho dato lacrime,
mio tributo al respiro della natura
e alla rinnovata meraviglia
dei fiori della malva o delle campanule
o dei non ti scordar di me.
So anche che l’ultima è sempre
la più bella, la più nitida, la più luminosa.
L’ultima. È quasi passata.
non so se ne verranno altre,
ma in ogni nuovo giorno mi innamorerò del sole.
I libri letti sono di gran lunga
più numerosi di quelli che mi restano,
e difficilmente vedrò un film
più bello di quelli che conosco.
Così come, ne sono quasi certo,
non ascolterò musica o canzone
più bella delle belle che ho fatto mie
lungo il cammino dei giorni più tristi
o quando dell’allegria e i colori
non riuscivo a scorgerne la fine.
L’ultimo sogno forse l’ho già fatto
ma continuo a inseguire un’ultima danza
sulla punta delle stelle
delle notti magiche dello ionio
quando i gioielli più preziosi
sono appesi al cielo immobile.
Tante sono le occasioni che ho perduto,
per ostinazione o cecità,
molte le strade abbandonate,
ancor più i traguardi non raggiunti,
e infinite le verità non viste per pura vanità.
Un gran numero le persone incontrate
lungo la vita e poi lasciate andare
dopo un accenno di sorriso
o senza neanche uno sguardo,
mentre si accumulavano dolcemente
gli strati della solitudine dell’anima,
e disinvolti si consumavano i giorni.
Non ricordo quante volte gli uccelli
hanno mangiato le briciole del ritorno,
ricordo però le lotte con la morte,
riconosciuta solo dal dolore
negli occhi delle persone amate.
Milioni di volte ho osservato
gli occhi di mio figlio colmi di sogni
e mai la smetterei di rispecchiarmi.
Migliaia di volte mi ha donato sorrisi
ed io carezze. Quante volte ancora
toccherò la sua guancia e quante volte
mi sarà dato di abbracciarlo?
Quante volte sono stato padre
e se ancora una volta saprò esserlo
non mi è dato sapere.
Neanche so valutare l’utilità dell’esistenza,
il dolore che ho provocato
e qual è la misura dell’espiazione,
o per quanti giorni ancora
saprò reggere lo sguardo freddo
della signora nera nell’ultima partita
e dell’ennesima sconfitta.
Come Raskol’nikov aspetterò
contrito la sentenza certa
per le tante bastonate inferte alla vita.
Ma prima di chiudere l’inventario
vorrei cancellare almeno uno dei dubbi
che riempiono registri a centinaia.
Mentre la vela, dunque, volge
verso la mia itaca definitiva,
io che ricordo legioni di illusioni
schierate come nell’assedio di Cartagine
che beffarde mi hanno guardato
in ogni giorno che sgranava via,
io che non ho costruito nessun tipo di difesa,
quando la rotta sarà solo un segno breve
sulla mappa, prima dell’approdo,
quando l’inventario sarà chiuso,
forse avrò ancora una residua illusione:
qualcuno conserverà di me
un ricordo.
dalla raccolta, ”Ritratti”. Apollo Edizioni, 2019
da: https://catalinafrancoblog.wordpress.com/2020/12/13/enzo-montano-socoteala-inventario/?fbclid=IwAR2A5rPkzmxLXRSURWMWI7WAjPHMMS5cxJ1A7lvtC7_haxocT_MH1qEiEVk
Nessun commento:
Posta un commento